GĂVRILĂ MIHALI ȘTRIFUNDĂ, TEMERARUL PRIMAR AL BORȘENILOR

Articol de Tinuța GREC

De-a lungul istoriei, la intervale mai mari sau mai mici de timp, fiecare așezare umană dă lumii câte o „floare rară”,  un exemplar magnific în care își pune tot ce are mai de preț: curaj, demnitate, mândrie, toate acele calități și abilități moștenite de la înaintași. Din sevele Borșei s-au plămădit oameni de poveste, care au lăsat o pecete de neșters în istoria Maramureșului: Popa Lupu Șandru, cel care, cu vitejie și iscusință, a învins, alături de borșeni, hoardele tătare în ultima lor incursiune pe meleaguri maramureșene; Titiana Mihali, privighetoarea Maramureșului, cea care, cu vocea sa unică, a dus numele Borșei peste mări și țări; Alexandru-Cuza Anderco, primar al Borșei timp de 25 de ani; Nicolae Vancea, ambasador al României în Finlanda și Guineea și prefect al Maramureșului; tânărul cărturar Artemie Anderco sau Artur Coman, reprezentant de marcă al silviculturii și floristicii din Maramureș.

Într-o perioadă tulbure din istoria neamului nostru, la începutul unui secol zbuciumat, care a cuprins două mari conflagrații mondiale, se năștea la Borșa, în anul 1901, cel mai temerar dintre cei care au condus de-a lungul timpului frumoasa așezare de la poalele Pietrosului: Găvrilă Mihali Ștrifundă, om de poveste, căruia îi datorăm continuitatea Maramureșului în granițele României după cel de-al doilea război mondial.

1965552_772514739469884_712906980807016770_oProvenea dintr-o familie de țărani de viță nobilă, având toate caracteristicile unui om puternic, care a trăit în mijlocul naturii, fiind înalt, vânjos, cu corp atletic, bine legat, cu o putere fizică de temut. Avea o voce foarte frumoasă, puternică, de bariton. Vorbirea sa era foarte cursivă și inteligibilă. A rămas în amintirea localnicilor ca un om înzestrat cu o minte ageră, cu mare prestanță și demnitate, curajos, îndrăzneț, iubitor de dreptate și adevăr, patriot înflăcărat, fiind prețuit și stimat de întreaga comunitate. A fost pentru mult timp primarul comunei Borșa. Făcea parte din Partidul Național Liberal, fiind președinte al organizației locale. Comunitatea borșeană l-a reales de mai multe ori în funcția de primar, indiferent de orientarea politică a celor care erau la cârma țării. „Știa, ca nimeni altul, să facă dreptate, să apere pe cei năpăstuiți, să ajute pe cei aflați în necazuri grele. Se bucura de mare stimă și încredere în sat. Era cunoscut și apreciat nu numai în Maramureș, ci și în cercurile înalte de la București.”[1]

A intrat în legendă prin fapte de mare patriot, împiedicând, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, anexarea Maramureșului la Ucraina Subcarpatică. Datorită înțelepciunii și curajului său, Maramureșul nu a fost rupt din trupul patriei noastre. Când i s-a cerut semnarea cererii de alipire a Maramureșului la Ucraina, acesta a răspuns că nici el, nici borșenii nu doresc acest lucru. Se spune că, la auzul cuvintelor lui Ștrifundă, delegatul „Congresului Poporului din Maramureș” ar fi spus: „Dacă Borșa nu vrea să adere, dacă vă încăpățânați, nici nu e nevoie. Ne putem uni și fără Borșa. Dar vom pune graniță la Valea Hotarului, vom ridica un zid înalt și atunci veți muri sufocați, izolați în munți, fără legături cu nimeni.” A rămas în memoria colectivă răspunsul plin de mândrie și curaj al primarului Mihali Gavrilă Ștrifundă: „În primul rând, cred că nu toți maramureșenii au hotărât să adere la Ucraina Subcarpatică. Și apoi, dacă atâta amar de veacuri n-am pierit și am stat aici, neclintiți, mai tari ca stâncile ce ne înconjoară în fața tuturor furtunilor care s-au abătut asupra noastră și n-au reușit să ne doboare, să ne nimicească, nici de acum încolo nu vom pieri! Aceasta-i vatra noastră. Acest pământ pe care călcăm și care ne hrănește pe toți este pământ din oasele și sângele strămoșilor noștri. Moartea nu ne înspăimântă. Dacă veți ridica un zid la Valea Hotarului, credeți că ne veți despărți de ceilalți frați! Nu! Nu cred! Borșa-i mare, borșenii-s mulți! Voința noastră-i și mai mare, avem atâta tărie și voință încât vom străpunge Pietrosul și tot vom ajunge la mama noastră – România. Pruncul nu poate fi despărțit de sânul mamei sale. Mama este una și aceasta este România!”[2]

La începutul anului 1945 la Borșa ajunge vestea desființării Consiliului Național Român din Maramureș de către Congresul Comitetelor poporului din comunele maramureșene și hotărârea acestuia de integrare a Maramureșului la Ucraina Subcarpatică. Totodată se zvonește că în fruntea județului va fi instalat ca prefect avocatul Ivan Odoviciuc, fost adept al hitlerismului și al lui Horthy. Vestea a căzut ca un trăsnet peste borșeni. Trecuse doar puțin timp de la instaurarea autorităților române și iată, din nou, acestea erau nevoite să se retragă, iar borșenii erau din nou ai nimănui. Primejdia de a fi înstrăinați de patria mamă era uriașă. La începutul lunii februarie, Găvrilă Mihali Ștrifundă a convocat la primărie peste 100 de oameni, cărora le-a adus la cunoștință vestea îngrijorătoare: „Asta-i situația, oameni buni… Ne aflăm într-un moment de cumpănă, de răscruce. De noi depinde dacă vom fi liberi, sau nu vom mai fi! De noi depinde dacă ne vom păstra limba, credința și tradițiile noastre strămoșești, dacă neamul românesc din Maramureș va trăi liber sau nu. Dar ori să trăim liberi, ca români, ori să murim ca români![3]  I-a înștiințat apoi că la Borșa va sosi o delegație din care va face parte și noul prefect Odoviciuc. Primise deja, printr-un delegat, hârtiile de anexare a Maramureșului la Ucraina Subcarpatică, însă refuză să le semneze și transmite prefectului răspunsul că el nu poate hotărî doar în numele lui, ci trebuie să îi întrebe pe borșeni, căci doar împreună pot hotărî viitorul Borșei.

Îi trimite pe cei peste 100 de tineri pe toate văile și dealurile Borșei să îi convoace pe borșeni duminica următoare în centrul comunei, la Podul Cislei, acolo unde se întruneau de fiecare dată când se comunicau sau de dezbăteau problemele importante ale comunității. În acea duminică, acolo, la Podul Cislei urma să se hotărască soarta Borșei și, cine știe…, poate chiar a maramureșenilor.

A sosit și ziua de duminică. Era o zi geroasă, cu mult omăt, dar toate acestea nu i-a împiedicat pe borșeni să vină la întrunire. În toate bisericile, slujba religioasă s-a terminat mai devreme, astfel că, la amiază, de pe toate văile Borșei, oamenii s-au îndreptat spre Podul Cislei, acolo unde îi aștepta legendarul primar, alături de delegația condusă de prefectul Odoviciuc. În cuvântul de deschidere, Găvrilă Mihali Ștrifundă le-a vorbit borșenilor despre momentul de răscruce pe care îl parcurg, despre trecutul neamului românesc, amintind de anul 1717 când borșenii conduși de Popa Lupu Șandru au zdrobit în Strâmtura Prislopului hoarda tătarilor, eliberând mii de robi, lecuindu-i pentru totdeauna pe tătari de dorința de a mai prăda pământurile Maramureșului. Le-a mai vorbit despre alte momente glorioase din istoria acestui neam, de Revoluția de la 1848, de Marea Unire de la Alba Iulia și i-a rugat apoi să aibă răbdare și să asculte cu bună cuviință ce au de spus delegații de la Sighetu Marmației.

Primul delegat și-a început pledoaria subliniind ce șansă unică au maramureșenii de a intra în marea familie a popoarelor libere ale Uniunii Sovietice. Încântat că aduce vestea bună a hotărârii de alipire a Maramureșului la Ucraina Subcarpatică, la Uniunea Sovietică, acesta a fost întrerupt de borșeni, care l-au întrebat „cine a hotărât asta?”. Le-a răspuns al doilea delegat, spunând că toți maramureșenii, toți primarii au semnat aderarea la Ucraina Subcarpatică, numai borșenii nu au semnat, numai primarul lor nu a voit să semneze. În acel moment a intervenit primarul Ștrifundă: „Stimați delegați, dragi borșeni! Am ascultat cu luare aminte cuvântările rostite de delegați în fața noastră și am cumpănit mult asupra a ceea ce au spus și asupra a ceea ce voi spune eu aici, astăzi. Încă e stare de război și aceasta încă va dura puțin, dar nu mult, că e pe terminate. Astăzi, într-un fel, ne aflăm în spatele frontului și de aceste stări de lucruri trebuie să ținem seama. Până la terminarea războiului nu se poate lua nici o hotărâre. Noi, maramureșenii, aparținem României. Ocuparea vremelnică a Maramureșului de către hortiști a luat sfârșit. Înseamnă că revenim la patria mamă – România. Nici un congres, nici un comitet nu este îndreptățit să treacă peste voința majorității maramureșenilor, nu pot hotărî asupra soartei noastre cui aparținem. Nimeni nu va reuși și nu ne vom lăsa să fim despărțiți de frații și surorile noastre de peste munți, care ne-au unit întotdeauna. Nu vom admite nimănui să fim rupți de la sânul Mamei noastre România. Această acțiune a comitetului și congresului de care ați vorbit înseamnă o crimă la adresa noastră. Suntem împotriva trădării și nu o vom admite indiferent din partea cui ar veni. Noi suntem ceea ce am fost – români. Alături de noi și cei de alt neam – ruteni, unguri, evrei, nemți și alții pot trăi împreună cu noi, bucurându-se de aceleași drepturi și îndatoriri. Cred, dragi borșeni, că sunteți de aceeași voință că noi nu putem recunoaște nici congresul, nici comitetul și nici noua conducere a județului…!” Borșenii au izbucnit în urale, strigând: „Vrem prefect român! Nu recunoaștem altă conducere! Jos cu ei!” Un alt delegat a intervenit, spunând: „Faptul e împlinit. Comitetul a ales prefectul județului, a hotărât alipirea la Ucraina Subcarpatică. Am trimis memoriul nostru la Moscova, am trimis o telegramă de mulțumire părintelui nostru, Marele Stalin. Dacă Borșa nu vrea să adere, dacă vă încăpățânați, nici nu e nevoie. Ne putem uni și fără Borșa. Dar vom pune granița la Valea Hotarului și vom înălța un zid înalt, mare și atunci veți muri sufocați, izolați în munți, fără legături cu nimeni…” Atunci primarul l-a întrerupt: „În primul rând, cred că nu toți maramureșenii au hotărât să adere la Ucraina Subcarpatică. Și apoi, dacă atâta amar de veacuri n-am pierit și am stat aici, neclintiți, mai tari ca stâncile ce ne înconjoară în fața tuturor furtunilor care s-au abătut asupra noastră și n-au reușit să ne doboare, să ne nimicească, nici de acum încolo nu vom pieri! Aceasta-i vatra noastră. Acest pământ pe care călcăm și care ne hrănește pe toți este pământ din oasele și sângele strămoșilor noștri. Moartea nu ne înspăimântă. Dacă veți înălța un zid la Valea Hotarului, credeți că ne veți despărți de ceilalți frați! Nu! Nu cred! Borșa-i mare, borșenii-s mulți! Voința noastră-i și mai mare, avem atâta tărie și voință încât vom străpunge Pietrosul și tot vom ajunge la mama noastră – România! Pruncul nu poate fi despărțit de la sânul mamei sale. Mama este una și aceasta este România!”

În uralele mulțimii care striga: „Vom străpunge Pietrosu… Vom străpunge Pietrosu…”, delegații au fost nevoiți să se retragă, protejați de bărbați, care au făcut un cordon de apărare. Au plecat nemulțumiți, amenințându-l pe primar că o să îi pară rău pentru fapta lui și a borșenilor. Primarul, calm, le-a zâmbit și le-a urat „Drum bun!”

A urmat o perioadă de chibzuieli, în care primarul s-a sfătuit cu vârstnicii comunei și cu bărbații tineri, cunoscători ai războiului, cei care făcuseră armata sau luptaseră pe front. Cu toții au ajuns la concluzia că decât să fie izolați, mai bine să încerce să împiedice înstrăinarea Maramureșului. Au hotărât să meargă la Sighetu Marmației și să ceară acelui Congres al comitetelor poporului să fie pus în fruntea județului un prefect român. Dacă va trebui să lupte, vor lupta. Le-a spus că din acea zi sunt mobilizați pentru armata civilă și urmează ca cei cunoscători în mânuirea armelor să îi pregătească pe cei neștiutori. S-a întocmit o listă cu toți gradații la diferite arme și un program de instrucție. Un grup restrâns de oameni a fost însărcinat să adune, în secret, arme de pe muntele Prislop, unde erau încă depozite părăsite de armata hortistă. Aceștia, în scurt timp au reușit să adune tunuri, aruncătoare de mine, mitraliere, puști și arme automate, grenade ofensive și defensive, muniții și alt echipament militar. Au mai luat în evidență cai, perechi de boi, care pentru transport, muniții și alimente.

Amintirile despre acele momente și cele ce au urmat, Grec Gheorghe Belei, apropiat al lui Ștrifundă, le-a relatat copiilor săi, spre neuitare: „În acea perioadă era primar Găvrilă Ştrifundă. Atunci a fost o şedinţă la Sighet, unde au venit ruşii, ca să lege Maramureşul de Ucraina. Au semnat mulţi primari de pe Valea Izei. Ştrifundă a făcut atunci un lucru foarte bun pentru borşeni. A chemat toţi bărbaţii puternici din toată Borşa, de pe Runc, de pe Repedea, din Complex şi din Poiană, de peste tot. Fiind unul dintre apropiaţii primarului Ştrifundă, Grec Gheorghe Belei  a umblat prin sat să îi anunţe pe toţi. S-au organizat, cu căruţe cu cai şi cu ceva armament  şi  au  plecat  spre Sighet în ziua premergătoare şedinţei. Pe toată Valea Izei s-au alăturat alte persoane şi alte căruţe. În Vad la Sighet îi aştepta armata rusă. Cu tunurile cu ţevile înălţate. Nu i-au lăsat să intre în Sighet. Nu au tras, însă. I-au chemat doar pe câţiva dintre ei, în frunte cu Ştrifundă. Acesta le-a spus borşenilor şi celorlalţi că de  vor vrea ruşii să-l împuşte, să nu îi lase. Au mers la şedinţă. Un colonel rus i-a spus primarului Ştrifundă că ei au gândit pe unde ar fi bine să fie graniţa, să fie toţi aliaţi, să se ajute unii pe alţii, că ar fi mai bine pentru toţi. La discursul mieros al oficialului rus, Ştrifundă i-a răspuns astfel: „Domnule, e bine şi bun tot, nu aţi hotărât nimic rău dumneavoastră, dar există o problemă mai mare. Dumneata nu ştii că naţia la naţie trage, oile după oi, boii după boi, porcii după porci? Degeaba ne legăm de Ucraina, că noi nu suntem ucraineni, suntem români”. Şi atunci a fost gata, s-au revoltat ruşii. Până la urmă, i-au lăsat să se întoarcă la ceilalţi borşeni şi astfel s-a încheiat şi acea etapă din viaţa tumultuoasă a locuitorilor de la poalele Pietrosului.”[4]

În ziua și la ora hotărâtă, câteva mii de borșeni, unii pe cai, alții pe jos, însoțiți de care pline cu alimente și muniție au pornit spre Sighetu Marmației, într-un marș al eliberării. Un portret edificator al primarului Ștrifundă, aflat în fruntea temerarilor borșeni, este realizat de scriitorul și ziaristul Ștefan Bellu în cartea sa Pădurea răzvrătită. Mărturii ale rezistenţei anticomuniste, în care Ștrifundă este asemuit unui voievod de odinioară, impunător și măreț, un adevărat conducător al maselor: „Aveam pe atunci 20 de ani. Aflând că se preconizează lipirea Maramureşului la Ucraina Sovietică, toate satele s-au răsculat. Mişcarea a fost iniţiată de cei din Borşa, avându-l în frunte pe primarul Ștrifundă, un bărbat foarte energic, care a mobilizat şi celelalte comune din împrejurimi. Pe măsură ce coborau spre Sighet, borşenilor li s-au alăturat satele de pe Valea Izei. Cei din Vişeul de Sus, Vişeul de Jos, Leordina, Petrova, din Rona au coborât pe Valea Vişeului. Eu, împreună cu tata, Maftei Tomoiagă, cumnatul meu, Gheorghe Coman, şi alţii, am trecut la Săcel, unde ne-am ataşat borşenilor şi moiseienilor. În fruntea acestei oşti în straie maramureşene, ca un voievod de odinioară, se afla Gavrilă Mihali Ștrifundă, înalt, spătos, cu vocea lui puternică impunătoare. În timpul marşului ne-am oprit la Dragomireşti, la protopopul Gheorghe Coman, îşi aminteşte părintele Eugen Botoş. Aici s-a stabilit trimiterea unei delegaţii, formată din trei membri, pentru a purta discuţii cu autorităţile Comisiei Aliate de Control şi ale Comandamentului sovietic. Pentru această misiune au fost desemnaţi avocatul Ilie Iusco, preotul Ioan Dunca Joldea şi încă o persoană pe care nu mi-o amintesc. Erau adunaţi aici la Bârsana, peste 10000 de bărbaţi tineri şi vârstnici, mai hotărâţi ca niciodată să demonstreze că ei, maramureşenii, vor să rămână ceea ce sunt: români. Și niciodată altceva! [5]

În drum, pe Valea Izei, în toate satele prin care au trecut li s-au alăturat, anunțate și pregătite din timp, mase de țărani. La Bârsana s-au întâlnit cu cei de pe Valea Vișeului. Erau peste 10.000 de bărbați, hotărâți să apere, chiar cu prețul vieții, pământul strămoșesc. Au trimis la Sighet o delegație care să poarte discuții cu autoritățile Comisiei aliate de Control și ale Comandamentului Sovietic. Răspunsul autorităților adus de către delegația trimisă a fost acela că o răzmeriță în spatele frontului ar însemna încălcarea Convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944 și ar fi interpretată drept o atitudine dușmănoasă față de Națiunile Unite.

În marșul lor, maramureșenii au luat cu ei și câteva drapele sovietice și tablouri care îi înfățișau pe Stalin, Vorosilov și Molotov. La întrebările nedumerite ale sătenilor, Găvrilă Mihali Ștrifundă le-a explicat că, aflându-se pe un teritoriu eliberat de armata sovietică, ei nu sunt împotriva URSS, ci România luptă alături de armatele aliate împotriva hitlerismului. Ei cer doar înlăturarea acelui Comitet, anularea cererii acestuia de aderare a Maramureșului la Ucraina Subcarpatică și instalarea unui prefect român.

Când au ajuns la marginea Vadului, în fața lor, pe poziții se aflau militarii Armatei Roșii. Un ofițer sovietic, însoțit de militari, s-a îndreptat spre ei. Văzând steagurile și tablourile pe care cei din fruntea coloanei le purtau, ofițerul l-a salutat pe conducătorul borșenilor și a intrat în discuție cu el. Ștrifundă avea ca translator un borșean, care a fost prizonier la ruși. Deși ofițerul sovietic a încercat să îl intimideze pe primarul Ștrifundă, acesta, cu calm și demnitate, i-a răspuns că nu poate fi vorba de o răscoală armată îndreptată împotriva unei armate eliberatoare, dar că maramureșenii vor să le fie respectate drepturile și să aibă un prefect român. O delegație a fost invitată la discuții, care s-au finalizat cu promisiunea că vor fi înștiințați în scurtă vreme. Trebuia să aștepte răspunsul Moscovei. Acesta a venit după câteva zile: maramureșenii vor avea prefect și autorități românești.

Oamenii s-au întors acasă, nu înainte ca între coloana maramureșenilor și soldați să aibă loc o altercație, soldată cu un mort și câțiva răniți. Găvrilă Mihali Ștrifundă a intuit că lucrurile pot lua altă întorsătură, iar promisiunea Înaltului Comandament Sovietic să nu se împlinească. Așa că, deghizat, a pornit spre Cluj, pentru a-l întâlni pe Petru Groza. Ajuns în audiență, i-a povestit acestuia despre acțiunea întreprinsă la Sighet și i-a înmânat un exemplar dintr-un memoriu cu sute de semnături prin care cereau instalarea unui prefect român, pe care îl înaintaseră Înaltului Comandament Sovietic. Dr. Petru Groza l-a ascultat cu atenție, l-a felicitat pentru curaj și l-a liniștit, spunându-i să se întoarcă în Maramureș și să le spună oamenilor că în curând vor avea autorități românești. Și așa a și fost. Peste trei zile a fost instalat ca prefect al Maramureșului avocatul Iulian Chitta. Astfel, Maramureșul nu a fost rupt din trupul României.

Fapta temerară a primarului Ștrifundă și a borșenilor nu a rămas fără urmări. Cu toții au avut de suferit. Au urmat zile grele, în care soldații Armatei Roșii au intrat în Borșa, au luat sute de vite cornute și oi, iar bărbații au fost duși pe Valea Izei la munci grele, la construcții de poduri și reparat de șosele.

Dar cel mai mult a avut de pătimit Ștrifundă, primarul temerar al borșenilor. Hăituit, spionat necontenit de securitate, este arestat de mai multe ori, probabil pentru a preveni și alte viitoare proteste. În luna mai a anului 1949, hărțuit continuu și amenințat, acesta ia calea codrului. Borșenii îi sunt alături, ajutându-l, ocrotindu-l, oferindu-i hrană și adăpost. În luna noiembrie a aceluiași an, sătul de o astfel de viață de fugar, Ștrifundă se predă. După o noapte de petrecere alături de ceterașii din familia Stângău, Ștrifundă se oprește în centrul comunei, la fotograful Wertzberger, unde este fotografiat, după care îi spune prietenului său Stern, cel care a intermediat predarea sa: „Gata, putem pleca!” Este urcat în mașina securității și dus la Sighet, de unde este trimis la Canalul Dunăre – Marea Neagră, de unde, după un an și ceva a fost pus în libertate. A revenit la Borșa, însă nu a avut liniște. În anul 1959 este din nou arestat și condamnat la 8 ani de închisoare. Din cauza condițiilor inumane de detenție și a bătăilor, moare în anul 1961 în închisoarea Botoșani.

Fiica sa, Lucreția Titircă i-a adus rămășițele pământești și le-a înhumat lângă Biserica din Poiană. Acolo își doarme somnul de veci cel care a pornit valul românismului din Borșa în tot Maramureșul, împiedicând alipirea acestui ținut la o țară străină. Acolo, la umbra acelui lăcaș a fost așezat, pentru veșnicie, unul dintre cei mai neînfricați bărbați pe care i-a zămislit pământul Maramureșului. Pe crucea care-i veghează mormântul stau săpate în piatră, următoarele cuvinte: „Tatălui meu, neînfricatului român/ În 1945…, / Te-ai avântat cu tot poporul, în iureș / Ca să trăim și azi în Maramureș”.

În semn de adânc respect și recunoștință, autoritățile locale din Borșa au ridicat în parcul central al orașului un bust al celui care a fost un model pentru generația lui, pentru cea de azi și cele viitoare: Găvrilă Mihali Ștrifundă, primarul temerar al Borșei. Figură legendară, greu de descris în complexitatea și profunzimea sa, acest mare om a scris o pagină de glorie în istoria neamului românesc, fiind nu doar un erou al Borșei, ci un erou al Maramureșului și al tuturor românilor.

Fragment din cartea “100 de ani de la Marea Unire – 100 de personalități maramureșene care au făcut istorie”, coautor Tinuța GREC, Baia Mare, Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”, 2018

 

042
Bustul primarului Gavrilă Mihali Ștrifundă

Bibliografie:

Bellu, Ștefan, Pădurea Răzvrătită, Editura Gutinul, Baia Mare, 1993

Grec, Tinuța, Rădăcini – o istorie a Borșei în imagini, 1914-2014, Vol. II, Editura Eurotip, Baia Mare, 2014

Timiș, Nicoară, Legendarul Găvrilă Mihali Ștrifundă din Borșa, Editura Societății Culturale Pro Maramureș „Dragoș Vodă”, Cluj-Napoca, 2000

[1] Nicoară Timiș, Legendarul Găvrilă Mihali Ștrifundă din Borșa, Editura Societății Culturale Pro Maramureș „Dragoș Vodă”, Cluj-Napoca, 2000, p. 16

[2] Idem, p. 23

[3] Nicoară Timiș, Legendarul Găvrilă Mihali Ștrifundă din Borșa, Editura Societății Culturale Pro Maramureș „Dragoș Vodă”, Cluj-Napoca, 2000, p. 17

[4] Tinuța Grec, Rădăcini – o istorie a Borșei în imagini, 1914-2014, Vol. II, Editura Eurotip, Baia Mare, 2014, p. 26-27

[5] Ștefan Bellu, Pădurea Răzvrătită, Editura Gutinul, Baia Mare, 1993, p. 11